Care este primul lucru care iti vine in minte atunci cand auzi cuvantul “tiganca” ?

De cele mai multe ori, asociem inconstient acest termen cu o serie de atribute. Atribute precum: focoasa, ghicitoare, murdara, imputita, opulenta, obraznica, insistenta, jegoasa, cu fuste si multi copii.

Este foarte cunoscut faptul ca romii au fost si inca sunt tinte ale atitudinilor sceptice ale populatiei majoritare. Pe deasupra, stim ca femeile in general au dificultati in a accesa pozitii de decizie in Romania. Dar ce se intampla cand esti si femeie si de etnie roma?

Ei bine, majoritatea femeilor rome sunt invizibile. Zilnic, trecem pe langa mii de femei care lucreaza in domenii precum serviciile medicale, salubritate sau confectii, dar si invatamant, muzica sau teatru. Le remarcam doar in masura in care corespund cu stereotipul. Te-ai gandit vreodata cat de greu trebuie sa fie sa renunti la o parte atat de importanta din identitatea ta doar sa te poti bucura de un tratament normal din partea celor din jurul tau?

Conform recensamantului de anul acesta, in Romania traiesc peste 600.000 de romi. In realitate, insa, se estimeaza ca avem mai degraba in jur de 2 milioane de romi romani. Asta inseamna ca aproape 1,5 milioane de romi isi ascund apartenenta la aceasta etnie. Asta zice multe despre ce inseamna sa recunosti ca esti tigan / tiganca in Romania.

In comunitatile de romi este o nevoie acuta de modele. Mai cu seama in randul femeilor rome, care nu au beneficiat pana acum de programe special destinate lor. Femeile rome de succes trebuie sa iasa la lumina si sa devina modele pentru tinerele fete fara perspective de viitor din comunitatie de romi.



Despre rasismul oamenilor educati cu profesoara Roxana Marin

Roxana Marin este profesoara de limba engleza si preda la o scoala din Bucuresti. Roxana constituie un model, nu o exeptie, numarandu-se printre acele femei rome a caror poveste de viata demonstreaza ca imaginea negativa despre reprezentantele acestei etnii este promovata pe nedrept si continua sa lezeze pe multe dintre acestea.

Roxana s-a nascut in 1968 la Bucuresti. Dupa numai o saptamana a fost dusa de mama ei la Budesti, in Calarasi, in comunitatea de unde familia ei provenea, o comunitate sedentarizata dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, prin improprietarirea soldatilor romi care au luptat in trupele romanesti. “Comunitatea noastra e o comunitate de rudari. Am facut clasa I la Budesti, unde am avut o invatatoare foarte buna si foarte draguta, care nu era de etnie roma, o chema Doamna Vasilica si eu o s-o tin minte pe doamna Vasilica toata viata mea. Cred ca a jucat un rol important in alegerea profesiunii mele actuale, cea de profesor, pentru ca era realmente un monument de rabdare si de bunatate cu noi toti, care eram niste copii de clasa I dintr-un sat tiganesc, cu probleme serioase de concentrare la acea varsta, si ea era foarte buna, foarte rabdatoare, ne-a invatat foarte bine. Am avut un mare drag de carte datorita doamnei Vasilica.“.

Dar nu numai prima invatatoare a Roxanei a ajutat-o sa-si traseze liniile directoare care aveau sa o conduca catre o cariera de succes in domeniul educatiei. Cealalta persoana care avea sa-si puna amprenta in procesul sau scolar a fost bunica ei, o tiganca analfabeta extrem de isteata, care era un fel de bulibasa informala a neamului. “Bunica-mea avea o fixatie cu scoala. Ea ne-a dat pe toti la scoala si ne batea cu coada de matura cand faceam vreo boacana la scoala.”

Sosind la scoala in Bucuresti a invatat o lectie dura. Sa stranga din dinti si sa reziste. Pentru cei mai multi copii romi, traseul educational e ca un asediu pe care trebuie sa-l suporte. Pe de-o parte, parintii, speriati ca ar putea fi aratati cu degetul pentru ca sunt tigani. Pe de alta parte, profesorii si colegii, predispusi sa-i marginalizeze. Roxana a rezistat, desi s-a confruntat cu toate acestea. A mers la liceu, iar mai apoi la facultate.

A vrut sa urmeze Dreptul, dupa ce doua rude apropiate au ajuns in puscarie fara sa aiba vreo vina. Si-a dat insa seama ca aceasta mostenire familiara, desi nedreapta, atarna greu in lupta pentru un loc la facultate. Trebuia sa aiba “dosarul” curat. Asa avea sa i se deschida drumul catre cariera de profesoara. “Am ales meseria de profesor din lipsa de alte optiuni. A fost un episod foarte neasteptat in viata mea. Am facut Engleza la fara frecventa, lucrand in acelasi timp ca traducatoare la Institutul de Informatica. Acolo am descoperit satisfactiile meseriei de traducator, cu care am pana azi o mare afinitate: am tradus carti, fac interpretariat pentru programe straine, imi place mult sa vorbesc si-mi place foarte mult sa studiez mecanismele lingvistice si sa vad cum ele reflecta niste aspecte culturale”.

Insa printre colegii de breasla, educati si reprezentanti ai unei categorii profesionale cu un important potential de a genera modele de comportament avea sa cunoasca adevarata fata a rasismului si sa se confrunte cu situatii discriminatorii. Rasismul profesorilor din cancelaria IOR-ului au facut-o sa-si puna pentru prima ora intrebari referitoare la cum se pozitioneaza vizavi de asumarea identitatii de femeie roma. “Aceea a fost o perioada in care m-am simtit prima oara obligata sa ma hotarasc cum e cu tiganismul meu. Pana atunci el fusese o componenta fireasca a identitatii mele, stiam ca invatatoarea dintr-a doua nu ma baga in seama pentru ca sunt tiganca, dar mie mi se parea ca e cam proasta ea la faza asta, nu m-am vazut niciodata ca o victima, dar aici era putin altfel. Astia erau niste oameni educati, multi dintre ei erau niste persoane foarte sofisticate – asta ii socheaza si pe prietenii mei din strainatate care vin pe aici, cat de rasisti pot sa fie niste oameni sofisticati si educati. Poti sa ai niste discutii minunate despre Umberto Eco cu doamna profesoara de romana, sa gandesti despre ea ca e realmente o persoana foarte sofisticata, iar in pauza urmatoare o vezi ca intra in catedra, tranteste catalogul si zice: „Al dracu’ el de tigan, ca nu pot sa-i sufar!”.
Ce a rezultat in urma acestei introspectii? O atitudine ignorare totala a celor care o tratau altfel doar pentru ca era de etnie roma. “Eu n-am avut niciodata „probleme” cu identitatea mea etnica. Probabil pentru ca am adorat-o pe bunica-mea, pe care n-aveai cum sa n-o vezi ca tiganca, si atunci mie mi s-a parut dintotdeauna foarte cool si foarte sexi ca eu sunt tiganca. Dar asta ca femeie – din acest punct de vedere, n-as fi vrut sa fiu romanca. In situatia profesionala, discutia era alta, ca nu mai era vorba de mine, femeia Roxana Marin. Nu stiam cum sa fac asta, drept pentru care n-am zis nimic. Pur si simplu n-am mai stat la taclale cu ei.”
Asta nu a fost tocmai rau pentru Roxana, curand avea sa inceapa un curs de formare profesionala la Consiliul Britanic, unde mentorita o adora datorita accentului foarte apropiat de cel nativ. “Eu m-am concentrat foarte tare pe cresterea profesionala in anul ala – din confuzia pe care mi-o creasera colegii mei de cancelarie, cu care nu puteam sa relationez si care ma enervau. I-am lasat in pace in bula lor urat mirositoare de rasism si mi-am vazut de mine. Apoi am dat un examen de titularizare, unde am luat nota zece – una din cele trei note de zece din trei sute si ceva de oameni care au dat examenul – si am putut sa aleg orice liceu voiam eu din cele treipatru de langa casa mea”.

Asa a ajuns Roxana Marin la Liceul bilingv George Cosbuc. Intre timp, se indragostise de meseria de profesor. “Mie-mi place sa vorbesc si ma simt foarte bine cand un om care crede ca e mai prost isi da seama ca nu e prost. De-asta sunt eu profa. Si folosesc profesoratul ca platforma pentru activism: primesc elevi in clasa a 9-a care vin si zic „Buna ziua, eu sunt cutare si sunt legionar si vreau sa moara toti tiganii”, iar pana in clasa a 12-a devin militanti pro-roma. Dar eu nu ma indoiesc niciodata ca dupa 4 ani ei se vor schimba.”

Iar faptul ca nu se indoieste nicioadata ca un om se poate schimba, crezand in fiecare dintre tinerii cu care vine in contact, o face pe Roxana Marin una dintre cele mai iubite profesoare din liceul George Cosbuc.

“La noi, in cimitir, nu exista discriminare…”

Luminita Matei are opt clase. Asta nu o impiedica insa sa conduca o firma de care a avut inainte sa vina criza financiara 12 angajati. Acum doar patru baieti mai sunt angajati, iar Luminita ii coordoneaza zi de zi prin cimitirele din Ploiesti si din apropierea Bucurestiului.

Are doar opt clase pentru ca nu i-a placut scoala, nu din cauza vreunei influente culturale care vede femeia de etnie roma la cratita, ingrijind copiii. Cu toate acestea, daca stai de vorba cu ea, n-ai spune ca a absolvit doar gimnaziul. Stapaneste contabilitatea primara, se ocupa de comenzi, vorbeste cu clientii, tine legatura cu furnizorii… Nimic din ceea ce inseamna conducerea unei firme mici de constructii in domeniul funerar nu-i este strain. De cand sotul sau i-a lasat fraiele micuteti afaceri si a plecat la munca in strainatate, incet, incet a invatat toate secretele acesteia.

“Muncesc de cand ma stiu… Asa am vazut in familia mea, la neamul parintilor mei. Toti erau muncitori, asa si eu “
Munceste de la 17 ani. Mai intai a lucrat pe santier, apoi, a stat o vreme acasa, iar din 2006 conduce firma familiei, lasatata de sot in grija ei. “La inceput m-a ajut si el. Nu intelegeam mai nimic, dar apoi a inceput sa ma lase singura sa vada daca pot sa ma descurc. Acum stau toata ziua dupa baieti, ma asigur ca au la dispozitie tot ceea ce le trebuie, ca isi fac treba bine, ca oamenii sunt multumiti de treaba facuta.”

O intreb cum de a fost lasata de sot sa conduca mica afacere a familiei, stiiindu-se ca in familiile de romi femeia trebuie sa fie supusa barbatului si nu i se permite in general sa conduca. Imi spune insa ca la ea in familie nu este si nu a fost niciodata asa… “Imi place si sa muncesc si sa fiu femeie. Suntem ca orice alta familie normala. La mine acasa nu am sluga. Desi sunt plecata uneori toata ziua, tot imi fac timp sa spal, sa gatesc… Cum sa vina altcineva sa-mi umble prin lucrurile mele.”

Nu si-a ascuns etnia, dar nici nu a gasit in asta un pretext de expunere, de victimizare sau pentru a cere anumite avantaje. “Sunt foarte multi romani care isi asuma identitatea de rom pentru a beneficia de aumite avantaje. La scoala, la facultate, in gasirea mai usor a unui loc de munca… Eu nu am facut nicodata asta. Copiii mei nu au vrut sa intre pe locurile speciale la scoala desi nu am ascuns niciodata faptul ca suntem de etnie roma”, spune Luminita.

“La noi, in cimitir, nu exista discriminare…”
Nu a avut incidente majore in care sa se fi simtit tratata altfel din cauza faptului ca este de etnie roma. “La noi, in cimitir, nu exista discriminare… Am lucrat cu avocati, doctori, ingineri, dar si cu oameni normali, fara studii sau locuri de munca cu prestigiu. Niciodata nu m-am simtit tratata diferit pe motiv ca sunt de etnie roma.”
Ce-i drept, nici ea si nici macar parintii ei nu au pastrat prea multe obiceiuri si elementele traditionale rome. Se imbraca si coafeaza ca orice femeie normala. Nu este cu nimic diferita. Nici macar nu stie limba romani… Cu toate aceste spune oricand si oriunde ca este de etnie roma. Uneori se si revolta.

“E mai usor sa intinzi mana decat sa pui mana sa faci ceva”
O deranjeaza cand la televizor sau in ziare vede cum se spune eronat ca multi dintre cei care comit infractiuni sunt de etnie roma, desi nu au nicio treaba cu aceasta etnie. La fel de mult insa o necajesc si cei de aceeasi etnie cu ea care aleg sa fure sau sa cerseasca decat sa munceasca pentru a-si castiga painea. “E mai usor sa intinzi mana decat sa pui mana sa faci ceva. E adevarat ca atunci cand nu ai studii, cand nu ai relatii sau esti foarte sarac este greu sa-ti gasesti un loc de munca. Dar tot apare ceva pana la urma. Tatal meu a lucrat la CFR, iar mama a lucrat la salubrizare. Au vrut sa munceasca si au muncit. Daca nu vrei sa muncesti, atunci te duci la cersit, la furat…”

Luminita are 2 copii. Baiatul cel mare a luat anul trecut BAC-ul, dar prietena lui a ramas insarcinata, asa ca pentru moment nu intentioneaza sa se inscrie la facultate… Cel putin nu anul asta. Insa anul viitor o sa incerce. Cel mic este la liceu. Sotul este in continuare la munca in strainatare, iar ea incerca sa-si indeplineasca cat mai bine, rolurile de femeie care munceste, de mama, de femeie, iar in curand, la numai 45 de ani si pe acela de bunica.